Da, ajunsese, dar nu in locul pe care si l amintea ea. Locul acela in care visele prindeau viata, unde puteai sa iti creezi propria poveste de dragoste. Mergea incet, cu o usoara indoiala, tragand geanta dupa ea. Avea un drum lung pana la casa ei, iar tristetea peisajului din jurul ei nu era un bun start pentru a porni la drum.
Vera se gandea insa numai la vara trecuta si, uitandu-se imprejur totul se colora inapoi pentru cateva secunde dupa care revenea la culorile acealea triste.
Dar se opreste brusc. Simte un miros de trandafir. Se uita imprejur si o ineacau lacrimile. Recunostea zona. Era locul unde s-au cunoscut prima oara, locul unde simtea ca inima ei poate zbura, locul unde i-a iintalnit privirea si, odata cu aceasta acel par saten cu acei ochi caprui si blegi. Isi pune mana la gura, se aseaza pe geanta si incepe a plange. Si statea acolo si plangea pana aude un cantec."Imposibil" spune Vera. Era acelasi cantec ca si cel din visul ei. Se ridica si fuge mai repede decat putea catre casa bunicilor, urmarita de acel cantec care parea ca se aproprie. Fugea si plangea, lasandu si parul sa pluteasca prin aerul imbatat de mirosul de trandafir pe care inca il simtea. Sunetul se apropria. Parea ca este langa ea. Insa ajunge la casa bunicilor si intra repede in poarta, se impedica, cade si ramane acolo jos, plangand. Dar se aude usa casei. O femeie, batrana, speriata, cu ochii de smarald iese din casa. Era bunica Verei. Aceasta o vede si alearga la ea. O i-a in brate.
-Dovlecel ce s-a intamplat? Ce cauti aici? Parintii tai stiu?
Dar Vera nu ii raspundea. Nu o auzea. Defapt, nu auzea nimic inafara de acel cantec la pian care se invartea in jurul ei. Vera striga, si odata cu aceasta cantecul inceteaza. Ea isi deschide ochii, se uita in jurul ei, speriata de cele intamplate si zareste acei ochi de smarald.
-Bunico...
